Mituri despre psihoterapia psihanalitică

Despre psihanaliză și psihoterapia psihanalitică există multe preconcepții care circulă de mult timp. Terapeutul tăcut, pacientul întins pe canapea, ședințele care durează ani întregi, discuțiile nesfârșite despre copilărie, etc. Pentru multe persoane, aceste imagini pot face ca psihoterapia psihanalitică să pară distantă, complicată sau chiar puțin intimidantă. O parte dintre ele își au originea în practica psihanalitică de la începutul secolului XX, însă psihoterapia psihanalitică este de fapt o formă de psihoterapie flexibilă și adaptată dificultăților actuale din viețile noastre.

Psihanaliza de atunci și psihoterapia psihanalitică de astăzi

Pentru a înțelege diferența, este suficient să ne uităm la frecvența ședințelor. În 1913, Freud scria că își vedea pacienții în mod obișnuit șase zile pe săptămână, de regulă câte o ședință pe zi. Pentru cazurile mai ușoare sau pentru tratamentele deja avansate, considera că trei ședințe pe săptămână puteau fi suficiente.

Această frecvență ridicată avea legătură cu felul în care era concepută psihanaliza la acea vreme. Analiza urmărea o explorare foarte intensă și continuă a vieții psihice, iar cadrul terapeutic presupunea o prezență mult mai frecventă decât este obișnuit astăzi în psihoterapie.

Și în prezent există forme de psihanaliză intensivă. Standardele internaționale ale International Psychoanalytical Association prevăd, pentru anumite analize de formare, între trei și cinci ședințe pe săptămână. Însă este important să facem diferența dintre psihanaliză și psihoterapie psihanalitică. Aceasta din urmă se desfășoară adesea cu o frecvență mai redusă, de una sau două ședințe pe săptămână, și poate fi adaptată mai ușor vieții cotidiene a persoanei.

Așadar, imaginea unei persoane care merge la terapeut de cinci sau șase ori pe săptămână nu este inventată, dar nici nu reprezintă singura formă contemporană de lucru psihanalitic. În continuare, voi trece în revistă câteva dintre miturile pe care le-am întâlnit cel mai frecvent, ca psihoterapeut de orientare psihanalitică:

Mitul 1- „Trebuie să vorbesc numai despre copilărie.”

Copilăria poate deveni un subiect important într-o psihoterapie psihanalitică, dar nu pentru că orice problemă a adultului trebuie explicată printr-un eveniment din trecut. Ceea ce s-a întâmplat în primii ani de viață poate ajuta uneori la înțelegerea felului în care o persoană a învățat să se apropie de ceilalți, să își exprime emoțiile, să facă față frustrării sau să se protejeze atunci când ceva devine prea dificil. Dar terapia pornește de la ceea ce aduce persoana în prezent. O relație care nu mai funcționează, o stare de neliniște, o tristețe care persistă, dificultatea de a pune limite, senzația că anumite situații se repetă sau chiar un disconfort corporal greu de înțeles pot deveni puncte de pornire.

În psihoterapia psihanalitică, trecutul nu este căutat de dragul trecutului. El poate deveni relevant atunci când ne ajută să înțelegem ceva care se întâmplă acum.

Mitul 2- „Terapeutul nu spune nimic. Doar ascultă.”

Aceasta este una dintre cele mai cunoscute imagini despre psihanaliză. În realitate, terapeutul nu este un spectator al poveștii persoanei care vine la terapie. Ascultarea este importantă, dar la fel de important este ceea ce se observă în ceea ce este spus, în ceea ce este greu de spus, în emoțiile care apar și în felul în care se construiește relația dintre pacient și terapeut.

Uneori, terapeutul poate pune o întrebare. Alteori poate observa o legătură între două lucruri despre care persoana a vorbit separat sau poate atrage atenția asupra unui tipar care pare să se repete. Există și momente în care tăcerea este utilă, pentru că permite unei emoții sau unui gând să se formeze fără să fie imediat acoperit de explicații.

Scopul nu este ca terapeutul să ofere răspunsurile, ci ca persoana să poată ajunge treptat să își înțeleagă mai bine propria experiență.

Mitul 3- „Psihoterapia psihanalitică durează ani și ani.”

Uneori, da. Dar nu există o durată identică pentru toți oamenii.

Există persoane care vin pentru o dificultate apărută într-o anumită perioadă a vieții și pentru care un proces mai scurt poate fi potrivit. Pentru altele, problemele sunt mai vechi și se leagă de felul în care se raportează la sine, la ceilalți sau la propriile emoții. În aceste cazuri, poate fi nevoie de mai mult timp.

Durata nu este, în sine, un indicator al eficienței. Unele schimbări pot apărea relativ repede, în timp ce alte transformări au nevoie de timp pentru a se consolida.

Cercetările asupra psihoterapiei psihodinamice susțin eficiența acesteia într-o serie de probleme psihologice. O meta-analiză importantă asupra psihoterapiei psihodinamice de lungă durată, care a inclus 27 de studii și peste 5.000 de pacienți, a găsit efecte semnificative ale tratamentului atât la finalul terapiei, cât și la evaluările ulterioare.

Asta nu înseamnă că o terapie mai lungă este automat mai bună. Înseamnă că există situații în care timpul și continuitatea oferite de un astfel de proces pot avea un rol important.

Mitul 3- „Psihanaliza este doar despre Freud și despre lucruri care nu mai au legătură cu prezentul.”

Psihoterapia psihanalitică își are originea în psihanaliză, iar Freud rămâne o figură fondatoare. Dar practica psihanalitică s-a schimbat considerabil în mai bine de un secol.

Astăzi, există numeroase perspective psihanalitice și psihodinamice care au dezvoltat și nuanțat conceptele inițiale. Relațiile, atașamentul, dezvoltarea personalității, reglarea emoțională, experiențele traumatice și modul în care oamenii își construiesc imaginea despre sine și despre ceilalți sunt astăzi parte dintr-un câmp mult mai larg.

În plus, psihoterapia psihodinamică a fost cercetată prin studii clinice și meta-analize. O analiză publicată de Jonathan Shedler în American Psychologist a sintetizat rezultatele mai multor meta-analize și a concluzionat că psihoterapia psihodinamică are efecte comparabile cu cele raportate pentru alte forme de psihoterapie susținute empiric.

Important este însă să nu transformăm cercetarea într-o competiție între școli de psihoterapie. Diferite persoane pot avea nevoie de lucruri diferite, iar relația terapeutică și potrivirea dintre pacient și terapeut sunt importante pentru proces.

Mitul 4- „Dacă înțeleg de unde vine problema, ar trebui să dispară.”

Uneori, înțelegerea aduce o schimbare importantă. Alteori, nu este suficientă.

Putem ști, de exemplu, că avem tendința de a ne retrage atunci când cineva se apropie prea mult de noi. Putem chiar să înțelegem de unde vine această reacție și totuși să continuăm să facem același lucru. Putem ști că ne este teamă de respingere și să observăm această teamă, fără să reușim încă să avem o relație diferită cu ea.

Psihoterapia psihanalitică nu urmărește doar să ofere o explicație. Uneori, ceea ce este important este ca lucrurile pe care le înțelegem intelectual să poată fi trăite și într-un mod diferit. Acest lucru se poate întâmpla treptat, inclusiv prin relația care se construiește în terapie.

De aceea, terapia poate însemna nu doar să înțelegem de ce facem anumite lucruri, ci să devenim mai liberi în felul în care alegem ce facem cu ele.

Mitul 5- „Trebuie să am o problemă foarte gravă ca să merg la psihoterapie psihanalitică”

Nu este nevoie să existe o tulburare psihică sau o criză majoră pentru ca psihoterapia să fie relevantă.

Uneori, oamenii ajung la terapie pentru că trec printr-o perioadă dificilă. Alteori, pentru că simt că repetă aceleași tipare în relații, că sunt permanent nemulțumiți de ei înșiși, că nu reușesc să se bucure de lucruri care înainte le făceau plăcere sau că ceva din viața lor nu mai are sens, chiar dacă din exterior lucrurile par în regulă.

Există și situații în care ceea ce se simte nu este în primul rând psihologic. Pot apărea tensiuni, dureri, oboseală, probleme digestive, palpitații sau alte senzații corporale pentru care investigațiile medicale nu oferă întotdeauna o explicație suficientă. Aceste simptome trebuie evaluate medical atunci când este necesar, însă ele pot deveni și un subiect important de explorare în psihoterapie, mai ales atunci când apar sau se intensifică în anumite perioade emoționale.

Mitul 6 „Psihoterapia psihanalitică înseamnă să cauți mereu ce este în neregulă cu tine.”

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante mituri de lămurit.

Scopul psihoterapiei nu este să găsească defectele unei persoane și nici să transforme fiecare comportament într-un simptom. Oamenii dezvoltă, de-a lungul vieții, modalități de a se proteja, de a face față pierderilor, frustrărilor, respingerii sau nesiguranței. Unele dintre aceste modalități au fost cândva necesare și utile, chiar dacă în prezent pot deveni limitative.

În terapie, ele pot fi privite cu mai multă curiozitate și mai puțină judecată. Întrebarea nu este doar „Ce este în neregulă cu mine?”, ci și „Ce se întâmplă cu mine?”, „De ce reacționez astfel?” și „Ce aș putea face diferit?”.

Poate că aceasta este, în cele din urmă, una dintre funcțiile importante ale psihoterapiei psihanalitice: să creeze un spațiu în care ceea ce este greu de înțeles, de simțit sau de exprimat să poată fi privit cu mai mult timp și mai multă atenție.

Nu toate răspunsurile apar imediat. Uneori, schimbarea începe prin faptul că putem pune în cuvinte ceva ce până atunci exista doar ca neliniște, tensiune, repetiție sau senzație că „ceva nu este în regulă”.

Câteva repere din cercetare

Cercetarea asupra psihoterapiei psihodinamice este astăzi suficient de amplă pentru a nu mai putea fi descrisă simplu ca o abordare „fără dovezi”. Într-o meta-analiză a 27 de studii, cu peste 5.000 de pacienți, psihoterapia psihanalitică de lungă durată a prezentat efecte semnificative asupra simptomelor și funcționării psihologice.

O altă sinteză realizată de Shedler a analizat opt meta-analize care includeau împreună aproximativ 160 de studii asupra psihoterapiei psihodinamice. Rezultatele au indicat efecte semnificative ale tratamentului și au sugerat că unele beneficii pot continua să apară și după încheierea terapiei.

În același timp, cercetarea nu justifică afirmația că psihoterapia psihanalitică este „cea mai bună” formă de psihoterapie pentru orice persoană sau orice problemă. Rezultatele depind de mai mulți factori, iar alegerea unei forme de terapie ține și de dificultatea pentru care cineva caută ajutor, de obiectivele sale și de relația care se poate construi cu terapeutul.

Bibliografie

Freud, S. (1912). Recommendations to physicians practising psycho-analysis. The Standard Edition of the Complete Psychological Works of Sigmund Freud, 12, 109–120.

Gabbard, G. O. (2017). Long-Term Psychodynamic Psychotherapy: A Basic Text (3rd ed.). American Psychiatric Association Publishing.

Leichsenring, F., & Rabung, S. (2008). Effectiveness of long-term psychodynamic psychotherapy: A meta-analysis. JAMA, 300(13), 1551–1565.

Leichsenring, F., & Rabung, S. (2011). Long-term psychodynamic psychotherapy in complex mental disorders: Update of a meta-analysis. The British Journal of Psychiatry, 199(1), 15–22.

Shedler, J. (2010). The efficacy of psychodynamic psychotherapy. American Psychologist, 65(2), 98–109.

Summers, R. J., & Barber, J. P. (2009). Psychodynamic Therapy: A Guide to Evidence-Based Practice. Guilford Press.

de Maat, S., de Jonghe, F., Schoevers, R., & Dekker, J. (2009). The effectiveness of long-term psychoanalytic therapy: A systematic review of empirical studies. Harvard Review of Psychiatry, 17(1), 1–23.